Știu să-mi ascult copilul!

A auzi și a înțelege sunt două lucruri diferite!

În relația cu copiii, mulți dintre părinți caută să folosească orice ocazie pentru a le transmite un mesaj de învățătură. Această căutare, de multe ori, este o tendință iminentă de a oferi copilului o bună educație pentru a se descurca în viața lui pe viitor. Se întâmplă cazuri când adulții simt o mare frustrare din cauza unui calcul intern ce pare că nu se supune dreptății. Atunci când își consumă aproape toate resursele pentru a-i explica celor mici cele mai importante secrete despre viață, însă problemele continuă să apară. În acest articol vom descrie o idee prin care copiii ar simți într-adevăr suportul părinților și anume:

Oferirea oportunităților de a-și exprima emoțiile 

Cum să ajutăm pe cei mici să-și înțeleagă sentimentele.

1. Ascultați cu maximă atenție;
2. Aprobați-le sentimentele cu un singur cuvânt – „Oh”, „Hmm”, „Înțeleg” etc. ;
3. Numiți-le sentimentele;
4. Ajutați-i să-și imagineze că dorințele se împlinesc.

Prin aceasta se subînțelege o atitudine binevoitoare și de compătimire. Este cazul în care părintele îi acordă atenție calitativă, această atenție poate servi ca un spațiu de dezvăluire și manifestare a emoțiilor prin propriul limbaj al copilului. Prin atenția calitativă se are în vedere privirea copilului, evitarea altor activități în timp ce se exprimă, reacționarea cu câte un cuvânt. După ascultarea atentă urmează verbalizarea emoțiilor, sau numirea sentimentelor, acesta este un pas peste limbajul dezvoltat al copiilor. Numirea ar însemna atât înțelegerea copiilor, confirmarea emoțiilor, cât și îmbogățirea vocabularului lor cu noi noțiuni benefice.

Deci prima etapă ar fi, când copilul povestește cu propriile cuvinte situația propriu-zisă ( de exemplu am vorbit în timpul lecțiilor și profesoara m-a certat în fața altor elevi), după care identificarea cuvântului ce ar descrie starea copilului în momentul respectiv (incomoditate, stânjeneală). Folosirea cuvântului într-o propoziție care să arate că înțelegeți sentimentul fără a chestiona sau a da sfaturi ( de ex: Probabil a fost un moment incomod și stânjenitor; presupun că te-ai simțit rușinat și neplăcut). 

Este limpede că părintele are nevoie să-și îmbogățească propriul bagaj cu noțiuni referitoare la emoții și sentimente. Cu cât mai bine le-ar cunoaște și i le-ar defini copilului, cu atât ar fi mai probabil ca și copilul să însușească noțiunile și denumirea lor pentru gestionarea lor ulterioară. De altfel gestionarea emoțională se săvârșește utilizând limbajul intern cu care este posibil autocontrolul cognitiv și afectiv. 

Tot așa, această idee de a le denumi emoțiile fără a dojeni micuții și fără a judeca, le-ar împlini nevoia indispensabilă de recunoaștere și înțelegere. De exemplu ai zice unei fetițe „tu chiar ești furioasă” sau „observ că te-a supărat rău colegul” în loc, „ce-s cu aceste capricii” sau „nu atrage atenția” ar facilita conexiunea părinte-copil și i-ar domoli mai rapid stările. 

Exemple de recunoașteri și comentarii de înțelegere:

• „Observ că nu-ți place să faci temele pentru acasă”;
• „Cred că simți o mare furie când fratele îți umblă în jucării”;
• „Mi se pare că îți vine foarte greu să te descurci cu noul curs de matematică”
• „Înțeleg, cred că este destul de frustrant”

Observăm că este important ca părintele să invoce din propriul punct de vedere, vorbind la persoana întâi, evitând generalizări cum ar fi:

• „Copiilor nu le place să facă temele pentru acasă”
• „Așa-s copiii, se enervează când cei mici se bagă în lucrurile personale”
• „Mereu întâmpini probleme la matematică”

În multe rânduri, unii părinți se grăbesc să intervină cu soluții și sfaturi:

– Tată, m-a obosit temele la matematică, nu mai vreau să fac nimic!
– Atunci fă o pauză.

sau

– Mamă, mă deranjează colega mea de bancă și nu sunt atentă la lecții!
– Atunci spune-i profesoarei să te așeze cu altcineva…

Adesea, oglindirea sentimentelor copiilor aduc mai mare rost decât propunerea soluțiilor, ceea ce ar împiedica dezvoltarea independenței și asumarea propriilor decizii.

Un alt secret ce îl presupune comunicarea neutră, adesea micuții își dezvăluie boroboațele și chiar mai mult, pot ajunge la o soluție individuală, venită din interior. De exemplu Ionel care vine acasă și îi relatează tatălui că își urăște profesoara.

– Observ că ești foarte furios pe doamna profesoară, răspunse tatăl destul de calm.
– A crezut că eu l-am deranjat pe coleg și că nu-l las să scrie.
– Hmm, tu știi cum a fost, continuă să adauge tatăl pe același ton calm.
– Păi da, eu pur și simplu l-am rugat să-mi împrumute radiera.
– Radiera? se miră minuscul părintele.
– Da, dar ea nu era să mă asculte, pentru că ieri am fost prea vesel la ore și crede că din nou sunt vesel în timpul orelor ei…

Acest exemplu exprimă o idee prin care implicarea neutră a părintelui și curioasă provoacă auto-dezvăluirile unui copil. 

Este important să înțelegem ca adulți, chiar dacă sărim cu soluții sau ne străduim să le arătăm partea pozitivă a situației, sau încercăm să profităm de situație pentru a le transmite o lecție, toate astea nu șterg emoțiile lor. Uneori copiii își pot ascunde emoțiile din cauza că nu simt ascultare și înțelegere, sau pot strădui în exprimarea lor pentru a ajunge la urechile adulților însă se poate întâmpla ca să se închidă prea mult în sine. Aici fiecare părinte ar trebui să se întrebe, ce-i mai important: să-mi relateze cu încredere orice situație prin care trece, sau să caute să dezvăluie doar aspectele bune pentru a scăpa de „veșnica” morală? 

În concluzie, pentru a oferi un suport prielnic copiilor ar însemna și o ascultare curioasă prin care li se oferă un spațiu de relatare liberă a emoțiilor. 

Faber A.,Mazlish E. – Cum să vorbim copiilor dacă vrem să ne asculte și cum să-i ascultăm pentru ca ei să ne vorbească, București: Teora,2012